marți, 18 iulie 2017

IERI AVEAM 20 DE ANI, AZI 61

Faptul că astăzi am sărbătorit al 61-lea an al existenţei mele (vorba vine “sărbătorit”, pentru că după o vârstă nu mai ai dorinţa de a sărbători trecerea timpului) m-a făcut să mă gândesc şi mai mult decât o fac de obicei la viaţă. Am citit cândva o nuvelă de Stephen King, unde un bătrân spunea următoarele vorbe: “Când eşti copil, zilele ţi se par ani. Când eşti matur, anii ţi se par zile. La bătrâneţe, anii ţi se par ore.”

Din câte înţeleg, nu sunt singurul care simte că viaţa trece foarte (poate prea) repede. Şi perspectiva pe care o aveam asupra oamenilor s-a modificat cu timpul. Când eram în şcoala generală, cei de liceu mi se păreau maturi şi grozavi. Am ajuns la liceu şi n-am simţit deloc că aş fi aşa. Dar acum îi priveam cu un fel de invidie pe studenţi şi-mi doream să fiu ca ei, nu un adolescent neterminat şi plin de complexe. Am fost şi student şi, din nou, nimic nu mi s-a mai părut ieşit din comun. Cufundat apoi în muncă, am uitat treptat să mă bucur de pomii care înfloreau primăvara, de un apus mirific de soare, de tot ceea ce îmi încălzea înainte sufletul.

Se spune că trupul nostru e precum o amforă, care păstrează în ea cea mai de preţ comoară: sufletul. Din păcate, la majoritatea oamenilor, din cauza îmbătrânirii, a exceselor de tot felul sau a zestrei genetice, odată cu timpul în amfora aceasta apar mici fisuri. Noi nu ne dăm seama, dar trecerea timpului le adânceşte - şi abia atunci începem să simţim că unele lucruri legate de corpul nostru au început să “scârţâie”. Când eşti tânăr, în general n-ai asemenea probleme şi ţi se pare că viaţa şi tinereţea sunt fără de sfârşit. Din păcate lucrurile nu stau aşa. Tinereţea trece mult prea repede şi observ la tinerii din ziua de astăzi că aproape îi urăsc pe bătrâni. Nu toţi tinerii, dar foarte mulţi. Ce nu înţeleg ei, în ritmul trepidant al vieţii moderne, e faptul că viaţa trece tare repede şi că mâine vor fi ei acei bătrâni (dacă Dumnezeu va da rasei umane înţelepciunea de a nu se autodistruge). Noi ne vom fi dus de mult. Unii bătrâni le răspund acestor tineri cu o blândă dojană: Să dea Dumnezeu să ajungeţi la vârsta noastră şi atunci o să vedeţi cum e.

O bună parte a vieţii mele mi-a fost frică de moarte - o frică atavică, devoratoare, pentru că nu puteam concepe gândul că Pământul şi oamenii vor continua să existe după ce eu nu voi mai fi. Abia cu nişte ani în urmă am căpătat suficiente cunoştinţe pentru a înţelege că moartea nu e un sfârşit, ci o întoarcere a spiritului acolo de unde a venit, părăsind amfora trupului deja crăpată dincolo de posibilitatea reparării.

Şi e bine că lucrurile sunt aranjate aşa. Bătrâni fiind, constatăm că lumea cunoscută nouă a dispărut. Ne descoperim într-o lume pe care nu o recunoaştem, total diferită de ce ştiam noi. Majoritatea oamenilor cunoscuţi nouă au plecat deja dincolo, iar noi ne trezim singuri şi derutaţi într-un loc străin. De aceea e bine că vine şi vremea noastră să plecăm, lăsând locul următoarei generaţii... şi tot aşa.

Da, parcă ieri aveam 20 de ani şi nimic nu mi se părea prea greu. Astăzi am 61 şi puţine lucruri mi se mai par uşoare. Dar acesta e mersul vieţii şi, cu toate că poate ni se pare nedrept, e cu înţelepciune aşezat aşa. Dar cel mai ciudat e faptul că, deşi trupul este poate uzat şi obosit, în suflet mă simt tot ca la 20 de ani. Ca să vezi...

Un sfat, nu neapărat original: bucuraţi-vă de tinereţe şi nu uitaţi că viaţa nu are început şi sfârşit, dar noi da.

miercuri, 28 iunie 2017

LAUDĂ-MĂ, GURĂ... SAU TACI?

Vineri trebuia să iau de la optician ochelarii cu noile dioptrii (mai mari, evident, că mai mici... slabe speranţe odată cu trecerea timpului). Profit pentru a face o scurtă (sper) paranteză. În trei săptămâni, am reuşit un tur de forţă. Nu eu personal, că eu am fost doar cu banii, dar orişicum. Mi-am montat detectoare de gaze, ca să scap de replicile sfidător-ironice ale celor de la Distrigaz când vin în control (“Aş putea să vă închid gazele, nu aveţi aia sau aia...”). Acum le am pe toate, să vedem de ce se vor mai lega. Mai bine să nu le dau idei, că ăştia sunt în stare să-mi spună că-mi opresc gazele pentru că nu e zugrăvit în casă.

Aşa, deci. Luând în serios îndemnul unei persoane apropiate, care m-a determinat să acţionez mai curând decât mă lăsa lenea existenţială, am luat taurul de coarne şi m-am dus la dentist. Nu ăla din anii 80. Aveam 6 măsele îmbrăcate în metal auriu (ştiu, câh, dar atunci asta era pe piaţă) şi cum gingiile au început să se retracteze, lăsau în urma lor o parte dezgolită şi supusă atacului bacterian. Bun, acum se lucrează altfel decât în trecut, iar materialele au altă calitate (dar şi preţ pe măsură). Mi-a luat măsură si, peste o săptămână, mă duc să-mi pună coroanele de probă şi să-mi ia măsură pe partea cealaltă. De râs sau nu, coroana de sus care acoperea două măsele se fixează - fără adeziv sau altceva - atât de bine încât dentista n-o mai poate scoate. Mi-o fixează pe cea de jos, de probă şi zice să treacă o săptămână, poate se mişcă măseaua nărăvaşă şi să am grijă nu cumva să o înghit. Ce să înghit, că se fac două săptămâni şi ea nu se poate scoate. Dentista pare cam reticentă s-o forţeze, se teme să n-o spargă. Vom vedea ce va fi, dar se pare că am eu o atracţie pentru aventurile stomatologice. N-aş vrea totuşi să plece în concediu iar eu să rămân tot cu coroana îndărătnică nefixată definitiv.

Să continuăm. Mi-am făcut audiogramă şi mi-am schimbat oliva (cum i se spune în termeni tehnici bigubaxului care intră în ureche). Aşa e când cad anii peste tine, toate se paradesc şi încep să scârţâie.

M-am dus şi la oftalmolog de mi-a făcut controlul anual. Zice că nu e rău pentru vârsta mea. Ce-mi place chestia asta cu vârsta, parcă aş fi pe patul morţii şi e totuşi bine că mai mişc un deget... Mi-a stabilit dioptriile şi prin urmare mi-am comandat lentile noi. Ce am spus eu aici pare puţin, dar financiar a fost un efort substanţial. Însă, dacă trebuie, cu plăcere. Mă consolez că totul e pentru liniştea şi starea mea de bine.

Iată că revin şi la ziua de vineri. Cum în iulie îmi expiră cardul de la BT (Banca Transilvania), pentru că tot îmi era în drum, intru şi întreb ce trebuie să fac (mai mult pentru liniştea mea, că reţineam procedura din urmă cu doi ani). Doamna de acolo îmi spune că la jumătatea lunii iulie să trec pe acolo şi să îi informez în legătură cu cardul, fiindcă eu îmi deschisesem contul la o sucursală BT din Militari şi aceea eliberează cardul, care apoi este trimis la BT Drumul Taberei 34.

Acum începe partea oarecum de Twilight Zone. Vineri seara primesc un SMS din partea BT, în care mi se spunea că mi s-a eliberat un nou card şi că mă pot duce să-l ridic de la sucursala Militari. Mi s-a părut un pic neverosimil, dar m-am gândit că poate lucrurile au început să meargă mai bine măcar în domeniul bancar. N-ai să vezi. Azi-dimineaţă îmi fac curaj şi plec pe la 10, ca să nu prind căldura de care sufăr îngrozitor. În agenţie erau vreo 8-10 persoane şi mi s-a spus că se pot solicita carduri la aceleaşi ghişee la care se făceau şi plăţi şi retrageri. Şi stai şi aşteaptă, neicusorule (ca în Caragiale, fără “ş”). Când îmi vine rândul, amploaiata (ca să-l citez tot pe nenea Iancu) se duce şi caută prin nişte fişiere. Şi caută, şi caută, apoi vine şi mă întreabă când îmi expiră cardul. “În iulie”, zic. “Ah, nu a venit. Abia pe 15 iulie se eliberează”, zice. “Şi atunci de ce mi-a trimis banca SMS că a fost eliberat?”, zic. “Sunt cei de la Cluj, unde e sediul”, zice. Aşadar primesc un SMS cum că mi s-a eliberat un card care va fi eliberat de fapt pe 15 iulie. Situaţie de un absurd tipic românesc.

Şi uite-aşa, vorba mamei mele, Dumnezeu s-o odihnească, m-am dus bou şi m-am întors vacă.

luni, 26 iunie 2017

GARA VIEŢII TALE

Am fost un călător prin gara vieţii tale,
Micuţă, luminoasă şi cu un aer blând.
Şi m-am oprit atunci pe loc din a mea cale,
De ce tocmai acolo, n-am să-nţeleg nicicând.

Trecusem prin atâtea gări până la tine
Niciuna dintre ele nu m-a ţinut în loc
Nu ştiu ce, Doamne, s-a întâmplat cu mine
De-n gara ta, nebun, am vrut să-mi găsesc loc.

Veneam de prea departe şi-am vrut puţină pace
Mi-aş fi dorit căldură, iubire doar un dram,
Mi-am zis că-n gara mică eu aş avea ce face,
Dar uşa n-ai deschis-o şi mi-ai vorbit prin geam.

“Dacă tu vrei doar apă, am să îţi dau, străine,
Poate şi-un colţ de pâine dacă ţi-e foame rău.
Dar pleacă cât mai iute din gară de la mine
La mine-n sentimente nu e decât un hău.”

Stăteam stingher în uşă, peronu-era pustiu
Şi aş fi vrut de-acolo să nu mai plec nicicând.
Dar gara-ţi-era goală, un suflet plumburiu,
Şi-aşa avea să fie mereu în al tău gând.

Când trenul care vine mă va lua în lume
Spre alte gări străine unde mă voi opri,
Îmi voi reaminti de gara-ţi cu trist nume
Şi-o rugă pentru tine şoptit eu voi rosti.

miercuri, 21 iunie 2017

FEMEIA STRĂZII

O văd deja de 2-3 ani, aproape ori de câte ori mă duc la piaţă dimineaţa, în jur de 10. Trece de fiecare dată cu precizie aproape matematică dinspre blocuri către staţia lui 41 de la Piaţa Moghioroş (sau cum îi mai zice acum). Merge cu paşi mici, vorbind cu un interlocutor doar de ea văzut. Trage după ea un cărucior de piaţă hârbuit, cu roţile strâmbe şi al cărui material şi-a pierdut de mult culorile sub invazia jegului. Că e vară sau iarnă, poartă pe ea mai multe straturi de haine şi nu îndrăznesc să-mi imaginez cum miroase, pentru că nu a trecut niciodată aproape de mine. Sunt acolo nelipsite, toate, şi mă gândesc că le ţine pe ea pentru că nu are unde să le lase, căruciorul plin ochi conţinând tot felul de resturi de carton şi hârtie (cel puţin aşa cred, la o privire superficială). Are un pulover pe gât, peste care vin o vestă groasă, o haină ponosită şi ceea ce a fost odată un trenci crem, acum de o culoare nedefinită şi sfâşiat în câteva locuri. Iarna, peste toate acestea, mai aruncă o altă vestă vătuită, mai lungă şi legată cu sfoară în talie. În picioare are întotdeauna nişte ghete jerpelite, cu şireturile desfăcute (de mă întreb cum Dumnezeu nu le pierde).

Peste părul încărunţit şi zburătăcit în toate direcţiile, pentru al cărui pieptănat presupun că ar trebui un pieptene de câlţi, are întotdeauna un fel de căciulă-bască dintr-o piele sintetică. Dar ceea ce te izbeşte cel mai mult este faţa. O faţă înnegrită de la lipsa săpunului şi a apei, dar surprinzător de lipsită de riduri, cu pomeţii parcă ieşiţi în afară şi nişte ochi albaştri lipsiţi de viaţă. Ciudat este că ar putea avea între 50 şi 70 de ani, nu poţi să faci o estimare fără a risca să greşeşti. Întotdeauna pe acelaşi itinerar, merge încet şi evită contactul cu oamenii (dar şi ei cu ea). Mi-ar plăcea să ştiu ce spune, dacă vorba ei are o logică sau e doar o înşiruire de cuvinte fără sens.

Şi m-am gândit de multe ori: cine oare o fi această femeie? Nu e nici prima şi nici ultima dintre oamenii străzii, dar nu poţi să nu te întrebi cum a ajuns acolo. Cu siguranţă a avut şi ea părinţi, cu siguranţă a urmat măcar o şcoală (pe vremea lui Ceaşescu nu te prea lăsau de capul tău), poate a avut o casă, un serviciu, o familie... Oare ce eveniment din viaţa ei a făcut-o, la amurgul vieţii, să bată străzile, să mănânce ce poate şi să doarmă pe unde poate? Deja ne-am obişnuit atât de mult cu aceşti oameni oropsiţi încât literalmente nu-i mai vedem. Şi fiecare are, cu siguranţă, o poveste tristă, pentru că, dacă era veselă, nu ar mai fi fost unde sunt. În graba noastră nebună după bani, după cumpărături sau altele, nu mai avem timpul să ne punem întrebări în legătură cu aceşti (totuşi) oameni. Egoismul şi graba care caracterizează aceste timpuri ne fac extrem de superficiali. Şi chiar dacă stăm o clipă să ne întrebăm, e chiar doar o clipă, fiindcă apoi revenim la preocupările noastre şi uităm de ei. Poate nu toţi cei în vârstă au fost personalităţi (deşi ştiu un om al străzii care fusese profesor universitar şi ajunsese în stradă, lucru cu care părea a se împăca destul de bine), dar cândva au fost şi ei tinere speranţe, au râs, au glumit şi au iubit. Apoi ceva s-a întâmplat şi iată unde au ajuns. Ştiu că, în principiu, nu avem cu ce-i ajuta mai mult decât cu ceva bani sau ceva de mâncare, dar trebuie să ne gândim cât de norocoşi suntem. Vorba unui cântec din anii 80 “Thank God it’s them instead of you”.

Când îi mai întâlniţi pe stradă, prin pieţe sau pe unde îşi mai duc zilele, în loc să-i priviţi cu dezgust, staţi o clipă să vă întrebaţi ce poveste ar putea ascunde viaţa lor. Atât.

luni, 19 iunie 2017

CÂNTECUL BĂTRÂNULUI ORB

După ani mulţi, ani de trudă,
Simt că am îmbătrânit.
Negura nopţii şi timpul
Cântecele mi-au sorbit.

Aş vrea să fiu iarăşi cu cei
Ce-au fost prieteni mereu
Căci să stau azi tot fără ei
Mi-este de-acum tot mai greu.

Am fost demult şi eu tânăr
Şi viaţa-mi părea un veac
Azi pot să spun cu tristeţe
C-a mea a fost cât un ceas.

Şi din tot ce eu am făcut
A rămas numai un fum,
Un cântec vechi ce din noapte
Vine spre mine acum.

Nu peste mult va fi seară
Şi sufletu-mi va pleca
Spre un tărâm de lumină
Şi-n urma lui va lăsa

Doar o şoaptă de dor
Doar un cântec şi-un fior
Ce odată un om a simţit.
Să-l cântaţi, de-ţi putea,
Amintind şi struna mea
Căci pe toţi oamenii eu i-am iubit.

DUHUL NOPŢII

El apare doar la miezul nopţii-odată
Şi spre mine se îndreaptă-n pas uşor
Ochii albaştri şi cu păru-i ca de fată
Par să-l facă-n faţa mea mai temător.

Când de miezul nopţii ceasul a trecut
El mantia de pe umeri şi-o coboară.
Şi cu glasu-i calm, neprefăcut,
Mă ajută să-nţeleg cum clipa zboară.

Straiele-i de-argint şi de lumină pală
Par ţesute din a lunii rază dulce
Iar în mâna dreaptă are o baghetă
Ce cu sine somnul repede aduce.

Este duhul nopţii înstelate
Şi poveşti îmi spune despre lume
Despre regi şi prinţi ce-au fost odată
Şi despre-o prinţesa ce nu vine.

“Oare ştii ce-ascunde în ea clipa?”
M-a-ntrebat copilul cel şăgalnic.
“Pentru tine este mult prea grea aripa
Timpului ce e şuvoi năvalnic.”

Spre el mâna am întins-o rugătoare,
Să m-ajute s-opresc clipa ce se duce.
Însă el cu-a sa baghetă lucitoare
M-a atins pe dat’ şi îl văzui că fuge.

Doar puţin mai este pân’ la miezul nopţii
Când făptura-i mică iar apare.
Ochii-albaştri îmi vor fi lumina sorţii
Ei şi cu a sa baghetă lucitoare.

VREMELNICIA SENTIMENTELOR

Se întâmplă în viaţă să găseşti un suflet care să te iubească necondiţionat, cu bunele şi (mai ales) cu relele tale, cele din urmă fiind sursa multor probleme. Iar dragostea împărtăşită este poate unul dintre puţinele lucruri din viaţa unui om care îl apropie de Dumnezeire.
Uneori, însă, constaţi că nu mai ai aceleaşi sentimente pentru omul care şi-a pus în iubirea pentru tine ce a avut mai frumos în inima sa. Poate a fost doar o pasiune care a ars ca o flacără violentă şi s-a stins, poate a fost doar o părere, sau, în timp, ai descoperit că de fapt ai mult mai puţine în comun cu acel om decât credeai. Nimeni nu poate fi acuzat când se întâmplă acest lucru. Simţi dragostea sau nu o simţi, cale de mijloc nu există.

În acel moment, îi datorezi (şi îţi datorezi) să îi spui adevarul. Un om care iubeşte din tot sufletul este un om vulnerabil, fragil şi uşor de rănit. Dar trebuie să gaseşti în tine tăria şi onestitatea de a-i spune, cu delicateţe, adevărul crud: că nu îl mai iubeşti. Mulţi vor spune că e greu, pentru că l-ar răni. Dar suferinţa resimţită de el în acel moment al adevărului va fi de zeci de ori mai mică decât suferinţa de a descoperi, pe propria piele, zi de zi, că îţi este tot mai indiferent şi că mai mult mimezi dragostea. Finalul va fi acelaşi, dar după mult mai multă durere, discuţii, poate şi certuri. Aşa că redă-i libertatea imediat ce inţelegi că nu mai ai aceleaşi sentimente pentru el şi, după ce va depăşi durerea şi tristeţea momentului, îţi va fi recunoscător - chiar dacă, poate, nu ţi-o va spune. Iar tu te vei simţi mult mai bine. Într-o lume în care sinceritatea nu are cautare, e bine să începem fiecare să ne reamintim ce bine e să putem fi sinceri.

duminică, 18 iunie 2017

CÂNTEC DE ŢIGANI

Drumuri de noapte, drumuri de fum,
Mâine departe vei fi oricum.
E drumul vieţii, tu, biet ţigan,
Cânţi târgoveţii pentru un ban.

Azi aici, mâine nu ştii
Vinul unde îl vei sorbi.
Scripca ta e încă verde,
Banii nu ştii cum îi vei pierde.

Ai iubit şi tu cândva
O fată mândră, cu ochi de stea.
Pentru ea sângele tu ţi-ai fi dat,
Însă cu altul pe drum a plecat.

Au plecat, n-au mai venit,
Căci de mâna ta au pierit
Şi-n taină cânţi pentru sufletul ei
Să fie vie azi cum mai vrei…

Pentr-o nimica le cânţi uşor
Zici tuturora ce plâng de dor.
Nimeni nu ştie că şi tu ai
Suflet de moarte, de putregai.

Cânţi o clipă, cânţi un an
Hoţi-ţi mai dau câte un ban
Ai fost tânăr, nu mai eşti,
Scripcă şi tu îmbătrâneşti.

Şi-ntr-o zi bună toţi vor vedea
Că scripca-i lipsă, s-or intreba.
Tu n-o să mai vii să le alini
Inimi rănite de mii de spini.

Azi aici, mâine nu ştii
Cine-n urmă te va jeli.
Scripca veche s-a uscat
Nimeni pe ea n-a mai cântat.

DE MINTE. MĂSEAUA DE MINTE

Am folosit ca titlu o parafrazare a celebrei replici a lui 007 ca să vă atrag privirile şi să vă fac să mă citiţi, doar-doar se vor găsi câţiva cărora să le placă minunatul meu scris.

Mi-am amintit o întâmplare de pe la jumătatea anilor 80 care mie mi-a marcat viaţa (aiurea, nu mi-a marcat nimic, dar sună bine, aşa-i?).

Uneia dintre cele două măsele de minte care îmi ieşiseră până atunci - celelalte neieşind nici până acum, dar au făcut mai bine aşa, pentru că IQ-ul meu ar fi explodat şi Dumnezeu ştie ce se mai alegea de planetă - îi căzuse plomba. M-am dus la o dentistă pe care o bănuiam de experienţă şi pricepere, că avea undeva între 60 şi 65 de ani. Şi atât de multă experienţă avea încât mi-a curăţat locul eliberat de plombă doar cu ceva pense şi instrumente din acelea cu vârful ascuţit, după care mi-a trântit o plombă nouă. La viaţa mea nu avusesem (nici până atunci şi nici de atunci încoace) “norocul” de a şti ce înseamnă durerea de măsele, dar de a doua zi din locul cu pricina au început să se reverse valuri peste valuri de durere. Am vorbit cu doamna respectivă şi m-a rechemat la cabinet în ziua următoare.

Din nou, priceperea şi-a spus cuvântul. În loc să mă trimită să fac o radiografie a măselei cu pricina, a declamat scurt că trebuie scoasă. Dacă trebuie, trebuie. Mi-a făcut o anestezie, nici aia prea reuşită, pentru că simţeam aproape tot ce făcea, şi a trecut la schingiurea mea. Şi dă-i şi trage şi opinteşte-te! Ea, nu voi şi nici eu. Măseaua, deh, incultă şi nelegănată, nu se lăsa deloc dusă. Într-un final apoteotic, pârâie şi... lasă în instrumentul de tortură (cleştele, evident) cam o jumătate din ea. Trebuie apreciat gestul ei mărinimos, totuşi. Anestezia începea să-şi dea obştescul sfârşit, doctoriţa obosise de la efortul de aproape o oră, aşa că decide scurt: “Continuăm mâine”. Normal, că doar nu pe ea o durea. Dar dacă trebuie, cu plăcere. M-am prezentat punctual a doua zi şi, când mi-a venit rândul, a procedat la o nouă anestezie (la fel de ineficientă ca prima) şi dăi şi trage iar. Pârdalnica de măsea nu se lăsa deloc. A chemat în ajutor încă o dentistă, care lucra alături, apoi a mai venit una, de ziceai că vor să vadă moaştete nu ştiu cărui sfânt. Măseaua mai lăsa câte o aşchie obol eforturilor lor, dar rămânea totuşi cam 25%.

În acel delir oniric, în care, pentru a scăpa de chin şi dureri, aş fi fost dispus la orice (inclusiv o injecţie de eutanasiere – deşi pe vremea aceea nu se vorbea despre aşa ceva), vine dentista cu ultima soluţie. Nu încă o revoluţie, nu vă agitaţi. Doar să fac o radiografie. Şi ce apare la radiografie? Măseaua era ruptă doar la suprafaţă, iar înăuntru avea doi colţi exact precum harponul cu care căpitanul Ahab încerca să-i facă de petrecanie lui Moby Dick. Putea să tragă de ea dentista cu cleştişorul ei o săptămână, că aia nici nu s-ar fi mişcat. Cu multă empatie (vezi să nu), biata femeie îmi spune că trebuie să mă duc la urgenţă la Facultatea de Stomatologie.

Cu radiografia în băţ pe post de flamură de luptă, deşi se ştia că pierdusem deja meciul, ajung acolo. Pe vremea aceea, la Stomatologie învăţau meserie foarte mulţi studenţi israelieni, dovadă că învăţământul nostru era de calitate, nu ca acum. Am fost preluat de un îndrumător, care s-a uitat pe radiografie şi, scurt şi la obiect, a ordonat să mi se facă o nouă anestezie, mai ales că din cealaltă nu mai rămăsese mare efect. Şi de unde stăteam eu pe scaunul acela, în aşteptarea efectului anesteziei, îl aud dând indicaţii studenţilor să-mi imobilizeze capul şi mai ales falca, pentru că trebuia să folosească dalta şi ciocanul. Poate ar fi fost mai bine să-mi lege corpul şi capul cu nişte chingi, precum condamnaţii la moarte din SUA pe care îi prăjeau la nu ştiu câte sute de volţi, dar probabil ai noştri erau mai omenoşi şi doreau să aibă, cum se spune astăzi, “feeling-ul” operaţiunii Moby Dick (să nu vă pună păcatul să-mi veniţi cu o traducere obscenă a numelui bietului mamifer, că la astea vă duce mintea. Sau măseaua de minte?). Aşa că au tăbărât toţi pe mine, ca să mă ţină cât mai ţeapăn, iar unul a venit şi a început să dea, cu spirit de răspundere, cu ciocanul în dalta fixată pe eroina mea de măsea. 

Mândria anilor mei de glorie (deşi nimeni nu o gratulase cu asemenea cuvinte) dispărea încet, încet, sub loviturile de pickhammer care mă făceau să înţeleg ce maşinărie rezistentă e fiinţa omenească. A venit şi clipa când s-a decis că măseaua era lichidată, cu toată opoziţia ei înverşunată. Îndrumătorul i-a spus atunci unuia dintre studenţi (probabil unul mai experimentat) să verifice dacă nu au mai rămas ceva aşchii şi să coasă rana. Nici acum nu îndrăznesc să mă gândesc cum arăta câmpul de luptă din gura mea. În plus, i-a spus: “Ai grijă cum coşi, că vin să verific.” Băiatul a luat un fel de racletă, pe care bănuiesc că o plimba prin canalul rămas de pe urma măselei, dar anestezia fusese făcută temeinic, aşa că nu simţeam nicio durere. Apoi m-a cusut la fel de temeinic, spre satisfacţia îndrumătorului. Mi-au spus să revin peste o săptămână, să-mi scoată firele. M-am ridicat buimac şi cu capul ca o baniţă după loviturile care-mi zdruncinaseră serios creieraşul.

Ultimul lucru interesant s-a produs peste cele 7 zile. M-am suit în maşină şi am plecat de la serviciu către Facultatea de Stomatologie, ca să bifez şi acest ultim act din decesul glorios al măselei mele de minte. Şi când am ajuns acolo, stând în maşină ca să-mi fac curaj, neştiind ce alte dureri mă mai păşteau, simt ceva pe limbă. Era firul cu care fusese cusută gingia. N-am să pricep niciodată cum a făcut să iasă, având în vedere că era înnodat. Parcă străbătuse gingia, fără vreo urmă, pentru a mă scuti de alte dureri. Cei din meserie probabil ştiu despre ce e vorba, cumva vreun proces fiziologic perfect explicabil, dar mie mi s-a părut o minune.

Ei, are 007 parte de aşa aventuri? O asemenea poveste de groază şi de supărare nu se întâlneşte la fiecare pas.

PREA TÂRZIU

O, dacă peste ani, nu mulţi,
Te vei trezi în noapte,
Cântecul ploii să-l asculţi
Cu-a sale mii de şoapte,

El îţi va spune-ncetişor
Şi fără mari suspine
Că te apas-un aprig dor
Şi te gândeşti la mine.

Nu este greu să-ţi aminteşti
De clipele sublime
Şi-ai vrea acum să retrăieşti
Din ele o mulţime.

Că te iubeam tu o ştiai
Şi îţi făcea plăcere.
Cu sufletu-mi te tot jucai
Dându-mi la schimb durere.

Dulci amăgiri tu-mi ofereai,
Că noi doi împreună
Vom sta alături, ca în rai,
Luptând mână în mână.

Abia târziu am înţeles
Că vorba-ţi era fadă
Şi glasu-ţi dulce, glas ales,
Era doar de faţadă.

Iar astăzi, iată, singur sunt
Şi mă gândesc la tine,
Cântecul ploii îl ascult
Şi-aş vrea să-mi pară bine.

Dar cum să-ţi pară bine când
Revin mii de nimicuri,
Stau cuibărite-acolo-n gând
Şi-ar vrea să te şi bucuri.

Şi dacă eu n-am fost nicicând
La fel de sus ca tine,
Nu m-ai lăsat nici ca, urcând,
Să te urmez mai bine.

Astăzi, când totul s-a sfârşit
Doar ploaia ne uneşte,
Suntem departe-n infinit
Şi amintirea creşte.

Iar dacă-ţi pare rău acum
Deja nu mai contează.
Iubirea-aceea este scrum
Şi nu mai luminează.